"Omul nu se naste pentru fericire, omul trebuie sa cucereasca fericirea, si asta totdeauna prin suferinta."
Si am ajuns la concluzia ca are dreptate Dostoievski.
La 19 ani, pot sa spun ca prefer linistea in locul fericirii decat sa alternez momentele de fericire cu cele de disperare si suferinta (pe toate planurile). Fericirea oricum nu dureaza,amintirea ei doar te ajuta sa treci peste suferinte. Atunci cum mai poti sa te bucuri pe deplin de ceva cand stii ca urmeaza sa platesti acele clipe prin altele mult mai dificile? Si cand vine momentul sa platesti cum te mai poti gandi la fericire cand stii ca o sa restraiesti momentele grele? Nu cred ca este vorba de lasitate, pentru ca de cele mai multe ori li se intampla ceva rau persoanelor dragi si asta ne loveste si ne doare mai mult decat orice ni s-ar intampla noua, personal. Intreb si eu DESI sunt constienta de faptul ca puterea de decizie nu ne apartine noua...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu